Foraje puturi

Dacă acceptaţi banii, nu mai puneţi întrebări.
Sir Joseph împături cecul şi-1 puse în bu-zunar.
—    Păcat ! Dar banii sînt bani... Cît vă datorez, domnule Poirot ?
—    Nu-mi datoraţi prea mult. A fost, aşa cum am spus, un caz lipsit de importanţă. Făcu o pauză, apoi adăugă : Pînă acum, aproape toate cazurile pe care le-am anchetat au fost crime.
—    Trebuie să fi fost interesant — spuse Sir Joseph.
—    Uneori. Destul de curios, îmi amintiţi de foraje puturi unul dintre primele mele cazuri, în Bel-gia, cu mulţi ani în urmă... Protagonistul vâ semăna foarte mult din punct de vedere fi-zic. Era un bogat fabricant de săpun. Şi-a otrăvit soţia ca să se însoare cu secretara. Da, asemănarea este remarcabilă.
Sir Joseph scoase un sunet slab, iar buzele îi deveniră vinete. Culoarea îi fugi din obraji. Se lăsă să alunece în fotoliu privind cu ochi holbaţi la Poirot. Apoi cu mîna tremurînd se scotoci în buzunar. Scoase cecul şi-1 făcu bu-căţele.
—    Gata, s-a terminat ! Consideraţi această sumă foraje puturi apa onorariul dumneavoastră !
—    Oh, dar pretenţiile mele n-ar fi fost atît de ridicate.
—    Nu-i nimic, păstraţi-i !
—    îi voi folosi în scopuri de binefacere.
—    Fă ce naiba vrei cu ei !
Poirot se aplecă uşor spre Sir Joseph :
—    Cred că, în situaţia dumneavoastră, ar trebui să fiţi mult mai atent.
Sir Joseph spuse cu voce aproape neauzită :
—    Nu vă faceţi griji ! Voi fi foarte atent.
Hercule Poirot plecă. Pe cînd cobora   scările, îşi spuse : „Am avut deci dreptate".
Lady Hoggin ii spuse soţului :
—    Ciudat, tonicul ăsta are cu totul alt gust, nu mai este aşa de amar. Ce s-o fi în-tîmplat ?
—    Farmaciştii, — mormăi Sir Joseph — sînt foarte neglijenţi. Prepară un lucru de fie-care dată altfel...
—    Asta 'să fie... — zise întrebătoare foraje Lady Hoggin.
—    Sigur că da, ce altcova ar putea fi ?
—    A mai aflat ceva despre   Shan   Tung ?
—    Da, mi-a adus banii înapoi.
—    Cine a fost ?
—    N-a spus. Foarte închis tipul. Nu-ţi face griji

Firma contabilitate

Inlocuiam banii cu hîrtii. O dată sau de două ori păgubaşele au expediat singure ba-nii. Atunci a trebuit să mergem la hotel să luăm scrisoarea. Dar şi asta era foarte simplu.
—    Şi figura cu bona este tot figură de stil ? A existat o asemenea bonă ?
—    Vedeţi, domnule Poirot, domnişoarele bătrine sîht considerate ncbune după copii. Părea absolut natural ca ele să fie într-atît de absorbite de un bebeluş, încît să nu observe nimic în jurul lor.
—    Psihologia dumitale este excelentă, iar organizarea firma de contabilitate de primă clasă, şi, pe deasupra, sînteţi şi o foarte bună actriţă. Reprezentaţia pe care aţi dat-o cînd am discutat cu Lady Hoggin a fost ireproşabilă. Poate că sînteti ceea ce se numeşte neinstruită, dar nimic nu i se poate reproşa inteligentei dumneavoastră.
Miss Carnaby zîmbi palid.
—    Şi totuşi am fost prinsă, domnule Poi-rot.
—    Numai de către mine. Acest lucru era inevitabil. Cînd am vorbit cu doamna Samu-elson mi-am dat seama că răpirea lui Shan Tung făcea parte dintr-o serie. Aflasem deja că aţi moştenit un pechinez şi că aveţi o soră bolnavă. A trebuit doar să-i cer nepreţuitului meu valet sa afle un mic apartament situat într-o anume zonă, ocupat de o doamnă bol-navă care are un pechinez şi o soră care o vi-zitează o dată pe sâptămînă, în ziua ei liberă. A fost simplu.
Amy Carnaby se ridică.
—    Aţi fost foarte amabil, domnule Poirot, şi aceasta mă determină să vă cer o favoare. Ştiu că nu pot scăpa de pedeapsă. Bănuiesc că voi fi trimisă la închisoare. Dacă puteţi, domnule Poirot, evitaţi pe cît se poate publi-citatea. Ar fi atît de neplăcut pentru biata Emily şi pentru cei care m-au -cunoscut îna-inte. N-aş putea merge la închisoare sub un nume fals ? Sau asta este o aberaţie ?
—    Cred că pot face chiar mai mult. Intîi însă trebuie să stabilim un lucru : această afacere trebuie să înceteze. Să înceteze dis-pariţia cîinilor. Gata cu asta !
—    Da. sigur că da !
—    Şi banii pe care i-aţi luat de la Lady Hoggin trebuie daţi înapoi.
Amy Carnaby traversă camera, deschise sertarul biroului şi se întoarse cu un teanc de bancnote pe care i-1 dădu lui Poirot.
Poirot luă banii şi-i numără. Se ridică.
—    Cred că este posibil să-1 conving pe Sir-
Joseph să renunte la orice acuzatie.

Viitor inspaimantator

—    Nimic   —   întări   Miss   Carnaby.   Sînt hoaţă şi am fost descoperită.
—    Nimic de spus în apărarea dumneavoas-tră ? — insistă Poirot.
Pete roşii apărură brusc pe obrajii albi ai lui Amy Carnaby.
—    Nu regret nimic din ce-am făcut. Cred că sînteţi un om- bun. domnule Poirot, şi că eventual aţi putea înîelege. Ştiţi, mi-a fost îngrozitor de frică.
—    Frică ! ?
—    Da, cred că cste destul de greu pcntru un bârbat să priceapâ. Eu nu   sînt   o fcmeie deşteaptă. n-am făcut îiiciodală nimic de felul acesta. îmbătrînesc şi sînt   foarle   înspăimîntată de viitor. N-am putut economisi nimic, cum aş fi putut, cînd   a tcebuit   sâ   am grijă de Emily. îmbntrinesc şi devin din ce în ce mai nepricepută, incît nu va mai avea nimeni nevoie de mine. Toată liimea doreşte un
om tîn^r. strălucitor. Eu cunosc o mullime de femei ca mine : nimeni n-are nevoie de tine, locuie.şti într-o camerâ cu chirie   şi n-ai  nici foc, nici căldură şi nici măcar   destulă   mîncare şi, în cele din urmă, n-ai nici cu ce plăti chiria. Sînt aziluri, sigur, dar nu e uşor să in tri acolo dacă n-ai   prieteni   influenţi  eu n-am. Sîntem multe   în   situaţia   asta,   nişte amărîte doamne de companie, neinstruite, ne folositoare, cu nici o altă perspectivă decît o frică îngrozitoare. Vocea îi tremura.
—    Aşa că ne-am adunat cîteva, iar eu m-am gîndit la soluţia asta. Totul a pornit de la Augustus. Pentru multă lume pechinezii sînt toţi la fel (aşa credem şi despre |chinezii înşişi). Ridicol, bineînţeles. Cel care se pricepe nu-1 poate confunda pe Augustus cu Nanky Poo sau Shan Tung, ori cu oricare alt pechi-nez. Este de departe mai inteligent, şi mult mai frumos, dar, aşa cum am spus, pentru multă lume un pechinez e doar un pechinez şi atît. Augustus mi-a dat ideea asta, plus fap-tul că foarte multe femei bogate au cîini pechinezi.
—    Trebuie să fi fost o afacere profitabilâ — spuse Poirot zîmbind palid. Cîte sînteţi în „asociaţie" ? Sau poate e mai bine să întreb cîte operaţiuni de felul acesta aţi dus la bun sfîrşit.
—    Shan Tung a fost a şaisprezecea — spuse simplu Miss Carnaby.
—    Vă felicit — zise Poirot ridicînd din sprîncene — organizarea trebuie să fi fost ex-celentă.

Radiator electric

—    Eşti foarte sigur de dumneata, nu-i aşa ?
—    Absolut sigur ! Şi absolut întemeiat !
—    Nu mai spune ! Sir Joseph se lăsă pe spate în fotoliu... Mîndria ţine pînă la cădere...
Hercule Poirot stâtea în fata radiatorului electric (forma scrupulos geometrică a aces-tuia ii dădea fiori de satisfacţie) instruindu-şi valetul, care, de fapt, nu era numai valet, ci un adevârat fac-totum.
—    Ai înţeles, Georges ?
—    Perfect, domnule.
—    Mai probabil un apartament sau o că-suţă. Şi trebuie să fic într-un anumit perimetru. La sud de parc, la răsărit de biserica Kensington, la apus de Knightsbridge Bar-racks şi îa nord de Fulham Road.
—    Am înţeles perfect, domnule !
—    Un mic caz drăgălaş. Dovada unui evident talent organizatoric. Sigur, mai este şi surprinzătoarea invizibilitate a „protagonistului", „Leul din Ncmeea'' în carne şi oase, dacă aş putea să zic aşa. Da, da, un caz micuţ şi interesant. Aş vrea să pot fi de partea clientului meu, dar seamănă supărător de mult cu fabricantul de săpun din Liege   care şi-a omorît soţia ca să se însoare cu blonda lui secretară. Unul dintre primele   mele succese. Georges dădu din cap şi spuse grav :
—    Blondele astea, domnule, dau numai bătăi de cap.
Trecuseră trei zile, cînd nepreţuitul  Geor-ges rosti grav :
—    Iată adresa, domnule !
Hercule Poirot luă bucata de hîrtie ce i se înmîna.
—    Excelent, bunul meu Georges ! Şi în care zi a săptămînii ?
—    Joi, domnule.
—    Joi ! ? Astăzi, spre norocul nostru, este tocmai joi. Nu mai amînăm nici un moment.
Douăzeci de minute mai tîrziu, Hercule Poirot urca scările unui bloculeţ obscur, as-cuns pe o alee care ducea spre o clădire irripu-nătoare. Rosholm Mansion 10 se afla la al treilea etaj şi ultimul ; lift nu exista. Poi-rot se chinui urcînd jur-împrejurul scării în-guste care se încolăcea ca un tirbuşon. Se opri să-şi tragă sufletul la ultimul etaj şi din spa-tele uşii de la numărul 10 un sunet inedit rupse tăcerea : lătratul nervos al unui   cîine.
Hercule Poirot dădu din cap zîmbind uşor. Apoi sună.

Extrem de suparat

Nişie obrăjori roz ! Se spune că bebeluşii din Londra nu au o culoare prea sănătoasă, dar sînt sigură...
—    Ellen ! — interveni doamna Samuelson.
Miss Keble roşi, se bîlbîi, apoi rămase tăcută.
Doamna Samuelson spuse acru :
—    Şi în timp ce Keble se apleca deasupra căruciorului, cu .care de altfel n-avea nimic de-aface, îndrăzneţul bandit tăia lesa şi dispărea cu Nanky Poo.
Miss Keble murmură cu ochii în lacrimi :
—    Totul s-a petrecut într-o secundă. Cînd am privit în jur, „băieţelul" dispăruse... Ră-măsese doar lesa atîrnînd de mîna mea. Poate vreţi să vedeţi lesa, domnule Poirot ?
—    în nici un caz ! spuse Poirot grăbit. N-avea de gînd să colecţioneze lese tăiate. înţeleg — adăuga după un timp — că aţi pri-mit o scrisoare la scurt timp după întîmplare.
Povestea continuă ca şi cealaltâ : scrisoa-rea, ameninţările cu violenţe asupra ,urechi-lor şi cozii lui Nanky Poo. Doar două lucruri erau diferite : suma de bani cerută, 300 de lire şi adresa la care trebuiau trimişi. De data aceasta erau adresaţi comandorului Black-leigh, la hotelul Harrington, Kensington.
Doamna Samuelson continuă.
—    Cînd Nanky Poo a fost din nou acasă, sânătos, m-am dus eu însămi la fata locului. Trei sute de lire sînt totuşi trei sute de  lire.
—    Evident.
—    Chiar primul lucru pe care 1-am văzut a fost scrisoarea mea pe un fel de etajeră, în hol. Pe cînd o aşteptam pe directoare, am strecurat-o în poşetă. Din nefericire...
—    Din nefericire cînd aţi deschis-o nu con-ţinea decît foi albe de hîrtie.
—    Cum v-aţi dat >seama ? — tresări doamna Samuelson.
Poirot ridică din umeri.
—    Este evident, chere madame, că hotul a avut grijă să ia banii înainte de a vă fi înapoiat cîinele. A înlocuit banii cu hîrtii şi 1-a pus la loc, ca nu cumva să observe lipsa plicului.
—    Nici un comandor Blackleigh n-a stat vreodată la acel hotel.
Poirot zîmbi.
—    Şi bineînţeles că sotul meu a fost extrem de supărat. De fapt, cînd a aflat, s-a fă-cut livid,... absolut livid.
—    Dar nu... hm,... nu 1-aţi consultat înainte de a expedia banii ?