— Eşti foarte sigur de dumneata, nu-i aşa ?
— Absolut sigur ! Şi absolut întemeiat !
— Nu mai spune ! Sir Joseph se lăsă pe spate în fotoliu... Mîndria ţine pînă la cădere...
Hercule Poirot stâtea în fata radiatorului electric (forma scrupulos geometrică a aces-tuia ii dădea fiori de satisfacţie) instruindu-şi valetul, care, de fapt, nu era numai valet, ci un adevârat fac-totum.
— Ai înţeles, Georges ?
— Perfect, domnule.
— Mai probabil un apartament sau o că-suţă. Şi trebuie să fic într-un anumit perimetru. La sud de parc, la răsărit de biserica Kensington, la apus de Knightsbridge Bar-racks şi îa nord de Fulham Road.
— Am înţeles perfect, domnule !
— Un mic caz drăgălaş. Dovada unui evident talent organizatoric. Sigur, mai este şi surprinzătoarea invizibilitate a „protagonistului", „Leul din Ncmeea'' în carne şi oase, dacă aş putea să zic aşa. Da, da, un caz micuţ şi interesant. Aş vrea să pot fi de partea clientului meu, dar seamănă supărător de mult cu fabricantul de săpun din Liege care şi-a omorît soţia ca să se însoare cu blonda lui secretară. Unul dintre primele mele succese. Georges dădu din cap şi spuse grav :
— Blondele astea, domnule, dau numai bătăi de cap.
Trecuseră trei zile, cînd nepreţuitul Geor-ges rosti grav :
— Iată adresa, domnule !
Hercule Poirot luă bucata de hîrtie ce i se înmîna.
— Excelent, bunul meu Georges ! Şi în care zi a săptămînii ?
— Joi, domnule.
— Joi ! ? Astăzi, spre norocul nostru, este tocmai joi. Nu mai amînăm nici un moment.
Douăzeci de minute mai tîrziu, Hercule Poirot urca scările unui bloculeţ obscur, as-cuns pe o alee care ducea spre o clădire irripu-nătoare. Rosholm Mansion 10 se afla la al treilea etaj şi ultimul ; lift nu exista. Poi-rot se chinui urcînd jur-împrejurul scării în-guste care se încolăcea ca un tirbuşon. Se opri să-şi tragă sufletul la ultimul etaj şi din spa-tele uşii de la numărul 10 un sunet inedit rupse tăcerea : lătratul nervos al unui cîine.
Hercule Poirot dădu din cap zîmbind uşor. Apoi sună.
