Scoala soferi

—    Amy a fost întotdeauna o bunâ organizatoare — spuse Emily Carnaby. Tatăl nos-tru, fost vicar la Kellington, în Essex, spunea întotdeauna că Amy are geniu organizatoric. Ea organiza serbările, tombolele ori alte tre-buri de genul acesta.
—    Sînt întru totul de acord — spuse Poi-rot cu o mică înclinare a capului. Ca infractoare, mademoiselle, eşti printre cei mai buni.
—    Infractoare ! Oh, doamne ! — strigă Amy Carnaby. De fapt, bănuiesc că sînt, dar nu m-am simţit niciodată aşa.
—    Dar cum v-aţi simţit ?
—    Sigur, aveţi dreptate. Am călcat legea. Dar ştiţi,... cum să vă explic ?... Aproape toate aceste doamne care ne angajează sînt foarte rele şi antipatice. Doamnei Hoggin, de exemplu, putin îi pasă ce-mi spune. A zis că tonicul ei nu este bun şi practic m-a acuzat că i-1 falsific. Şi multe altele de genul acesta. Este realmente foarte, scoala de soferi foarte neplăcut. Şi faptul că nu poţi să-i răspunzi ori să-i spui nimic te face să te chinui şi mai tare, înţele-geţi ce vreau să spun..,
—    înţeleg — zise Poirot.
—    Şi să vezi banii risipiţi atît de inutil... la fel de neplăcut. Iar Sir Joseph, care une-ori povesteşte despre vreo lovitură pe care a dat-o în City, care-mi pare uneori, sigur eu am doar un creier de femeie şi nu mă pricep la finanţe, de-a dreptul necinstită. Ştiţi, dom-nule Poirot, toate acestea, toate m-au tulbu-rat şi am simţit că trebuie să iau ceva bani de la aceşti oameni, care, de fapt, nici nu le vor simţi lipsa şi care nici n-au fost foarte scru-puloşi, cînd i-au adunat. De fapt, nu mi se pare că am greşit deloc.
—    Un Robin Hood modern — murmură Poirot. Spuneţi-mi, Miss Carnaby, aţi fi pus vreodată în aplicare ameninţările din scrisori ?
—    Ameninţări ?
—    Aţi fi mutilat căţeluşii, aşa cum spu-neaţi în scrisori ?
Miss Carnaby îl privi cu oroare.
—    Sigur că nu ! Nu m-am gîndit niciodată la aşa ceva. Era doar o figură de stil.
—    Foarte artistic ! A mers.
—    Bineînţeles, eram sigură c-o să meargă. Ştiu ce-aş fi simţit eu pentru Augustus şi, bi-neînţeles, trebuia să fiu sigură că aceste doamne îşi vor anunţa soţii numai după ce vor plăti. Planul a mers minunat de fiecare dată. în nouă cazuri din zece chiar doamnele de companie au fost trimise să expedieze banii. De obicei abuream plicul, îl deschideam

Viitor inspaimantator

—    Nimic   —   întări   Miss   Carnaby.   Sînt hoaţă şi am fost descoperită.
—    Nimic de spus în apărarea dumneavoas-tră ? — insistă Poirot.
Pete roşii apărură brusc pe obrajii albi ai lui Amy Carnaby.
—    Nu regret nimic din ce-am făcut. Cred că sînteţi un om- bun. domnule Poirot, şi că eventual aţi putea înîelege. Ştiţi, mi-a fost îngrozitor de frică.
—    Frică ! ?
—    Da, cred că cste destul de greu pcntru un bârbat să priceapâ. Eu nu   sînt   o fcmeie deşteaptă. n-am făcut îiiciodală nimic de felul acesta. îmbătrînesc şi sînt   foarle   înspăimîntată de viitor. N-am putut economisi nimic, cum aş fi putut, cînd   a tcebuit   sâ   am grijă de Emily. îmbntrinesc şi devin din ce în ce mai nepricepută, incît nu va mai avea nimeni nevoie de mine. Toată liimea doreşte un
om tîn^r. strălucitor. Eu cunosc o mullime de femei ca mine : nimeni n-are nevoie de tine, locuie.şti într-o camerâ cu chirie   şi n-ai  nici foc, nici căldură şi nici măcar   destulă   mîncare şi, în cele din urmă, n-ai nici cu ce plăti chiria. Sînt aziluri, sigur, dar nu e uşor să in tri acolo dacă n-ai   prieteni   influenţi  eu n-am. Sîntem multe   în   situaţia   asta,   nişte amărîte doamne de companie, neinstruite, ne folositoare, cu nici o altă perspectivă decît o frică îngrozitoare. Vocea îi tremura.
—    Aşa că ne-am adunat cîteva, iar eu m-am gîndit la soluţia asta. Totul a pornit de la Augustus. Pentru multă lume pechinezii sînt toţi la fel (aşa credem şi despre |chinezii înşişi). Ridicol, bineînţeles. Cel care se pricepe nu-1 poate confunda pe Augustus cu Nanky Poo sau Shan Tung, ori cu oricare alt pechi-nez. Este de departe mai inteligent, şi mult mai frumos, dar, aşa cum am spus, pentru multă lume un pechinez e doar un pechinez şi atît. Augustus mi-a dat ideea asta, plus fap-tul că foarte multe femei bogate au cîini pechinezi.
—    Trebuie să fi fost o afacere profitabilâ — spuse Poirot zîmbind palid. Cîte sînteţi în „asociaţie" ? Sau poate e mai bine să întreb cîte operaţiuni de felul acesta aţi dus la bun sfîrşit.
—    Shan Tung a fost a şaisprezecea — spuse simplu Miss Carnaby.
—    Vă felicit — zise Poirot ridicînd din sprîncene — organizarea trebuie să fi fost ex-celentă.

Radiator electric

—    Eşti foarte sigur de dumneata, nu-i aşa ?
—    Absolut sigur ! Şi absolut întemeiat !
—    Nu mai spune ! Sir Joseph se lăsă pe spate în fotoliu... Mîndria ţine pînă la cădere...
Hercule Poirot stâtea în fata radiatorului electric (forma scrupulos geometrică a aces-tuia ii dădea fiori de satisfacţie) instruindu-şi valetul, care, de fapt, nu era numai valet, ci un adevârat fac-totum.
—    Ai înţeles, Georges ?
—    Perfect, domnule.
—    Mai probabil un apartament sau o că-suţă. Şi trebuie să fic într-un anumit perimetru. La sud de parc, la răsărit de biserica Kensington, la apus de Knightsbridge Bar-racks şi îa nord de Fulham Road.
—    Am înţeles perfect, domnule !
—    Un mic caz drăgălaş. Dovada unui evident talent organizatoric. Sigur, mai este şi surprinzătoarea invizibilitate a „protagonistului", „Leul din Ncmeea'' în carne şi oase, dacă aş putea să zic aşa. Da, da, un caz micuţ şi interesant. Aş vrea să pot fi de partea clientului meu, dar seamănă supărător de mult cu fabricantul de săpun din Liege   care şi-a omorît soţia ca să se însoare cu blonda lui secretară. Unul dintre primele   mele succese. Georges dădu din cap şi spuse grav :
—    Blondele astea, domnule, dau numai bătăi de cap.
Trecuseră trei zile, cînd nepreţuitul  Geor-ges rosti grav :
—    Iată adresa, domnule !
Hercule Poirot luă bucata de hîrtie ce i se înmîna.
—    Excelent, bunul meu Georges ! Şi în care zi a săptămînii ?
—    Joi, domnule.
—    Joi ! ? Astăzi, spre norocul nostru, este tocmai joi. Nu mai amînăm nici un moment.
Douăzeci de minute mai tîrziu, Hercule Poirot urca scările unui bloculeţ obscur, as-cuns pe o alee care ducea spre o clădire irripu-nătoare. Rosholm Mansion 10 se afla la al treilea etaj şi ultimul ; lift nu exista. Poi-rot se chinui urcînd jur-împrejurul scării în-guste care se încolăcea ca un tirbuşon. Se opri să-şi tragă sufletul la ultimul etaj şi din spa-tele uşii de la numărul 10 un sunet inedit rupse tăcerea : lătratul nervos al unui   cîine.
Hercule Poirot dădu din cap zîmbind uşor. Apoi sună.

Extrem de suparat

Nişie obrăjori roz ! Se spune că bebeluşii din Londra nu au o culoare prea sănătoasă, dar sînt sigură...
—    Ellen ! — interveni doamna Samuelson.
Miss Keble roşi, se bîlbîi, apoi rămase tăcută.
Doamna Samuelson spuse acru :
—    Şi în timp ce Keble se apleca deasupra căruciorului, cu .care de altfel n-avea nimic de-aface, îndrăzneţul bandit tăia lesa şi dispărea cu Nanky Poo.
Miss Keble murmură cu ochii în lacrimi :
—    Totul s-a petrecut într-o secundă. Cînd am privit în jur, „băieţelul" dispăruse... Ră-măsese doar lesa atîrnînd de mîna mea. Poate vreţi să vedeţi lesa, domnule Poirot ?
—    în nici un caz ! spuse Poirot grăbit. N-avea de gînd să colecţioneze lese tăiate. înţeleg — adăuga după un timp — că aţi pri-mit o scrisoare la scurt timp după întîmplare.
Povestea continuă ca şi cealaltâ : scrisoa-rea, ameninţările cu violenţe asupra ,urechi-lor şi cozii lui Nanky Poo. Doar două lucruri erau diferite : suma de bani cerută, 300 de lire şi adresa la care trebuiau trimişi. De data aceasta erau adresaţi comandorului Black-leigh, la hotelul Harrington, Kensington.
Doamna Samuelson continuă.
—    Cînd Nanky Poo a fost din nou acasă, sânătos, m-am dus eu însămi la fata locului. Trei sute de lire sînt totuşi trei sute de  lire.
—    Evident.
—    Chiar primul lucru pe care 1-am văzut a fost scrisoarea mea pe un fel de etajeră, în hol. Pe cînd o aşteptam pe directoare, am strecurat-o în poşetă. Din nefericire...
—    Din nefericire cînd aţi deschis-o nu con-ţinea decît foi albe de hîrtie.
—    Cum v-aţi dat >seama ? — tresări doamna Samuelson.
Poirot ridică din umeri.
—    Este evident, chere madame, că hotul a avut grijă să ia banii înainte de a vă fi înapoiat cîinele. A înlocuit banii cu hîrtii şi 1-a pus la loc, ca nu cumva să observe lipsa plicului.
—    Nici un comandor Blackleigh n-a stat vreodată la acel hotel.
Poirot zîmbi.
—    Şi bineînţeles că sotul meu a fost extrem de supărat. De fapt, cînd a aflat, s-a fă-cut livid,... absolut livid.
—    Dar nu... hm,... nu 1-aţi consultat înainte de a expedia banii ?