Un omuleţ drăguţ, nu-i aşa ?
Sir Joseph se înfioră şi se uită iute /în jur ca şi cum ar traduceri legalizate fi simţit invizibila prezenţă a lui Poirot lîngă umărul său. Tot timpul avea im-presia că-i acolo.
— E deştept ca un diavol, blestematul. Şi continuă în gînd : „Greta poate să se spîn-zure, n-am de gînd să-mi risc capul pentru o blondă platinată".
— Oh !
Amy Carnaby privi nevenindu-i să creadă traduceri legalizate cecul de 200 de lire.
— Emily, Emily, ascultă !
„Dragă Miss Carnaby,
permiteţi-mi să-mi aduc contribu-ţia la utilul dumneavoastră fond, înainte ca acesta să se fi închis.
Al. dvs. Hercule Poirot;'.'
— Amy — iSpuse Emily Carnaby — ai fost incredibil de norocoasă. Gîndeşte-te unde
ai putea fi acum.
— Wormwood Scrobs sau Holloway ? — murmură Amy Carnaby. Dar totul s-a terminat, nu-i aşa Augustus ? Gata cu plimbările în traduceri autorizate parc, gata cu foarfecele !
O luminiţă de satisfacţie luci în ochii ei.
— Dragul de Augustus ! Păcat ! E atît de deştept ! Ar fi putut învăţa orice...
luni, 2 mai 2011
Foraje puturi
Dacă acceptaţi banii, nu mai puneţi întrebări.
Sir Joseph împături cecul şi-1 puse în bu-zunar.
— Păcat ! Dar banii sînt bani... Cît vă datorez, domnule Poirot ?
— Nu-mi datoraţi prea mult. A fost, aşa cum am spus, un caz lipsit de importanţă. Făcu o pauză, apoi adăugă : Pînă acum, aproape toate cazurile pe care le-am anchetat au fost crime.
— Trebuie să fi fost interesant — spuse Sir Joseph.
— Uneori. Destul de curios, îmi amintiţi de foraje puturi unul dintre primele mele cazuri, în Bel-gia, cu mulţi ani în urmă... Protagonistul vâ semăna foarte mult din punct de vedere fi-zic. Era un bogat fabricant de săpun. Şi-a otrăvit soţia ca să se însoare cu secretara. Da, asemănarea este remarcabilă.
Sir Joseph scoase un sunet slab, iar buzele îi deveniră vinete. Culoarea îi fugi din obraji. Se lăsă să alunece în fotoliu privind cu ochi holbaţi la Poirot. Apoi cu mîna tremurînd se scotoci în buzunar. Scoase cecul şi-1 făcu bu-căţele.
— Gata, s-a terminat ! Consideraţi această sumă foraje puturi apa onorariul dumneavoastră !
— Oh, dar pretenţiile mele n-ar fi fost atît de ridicate.
— Nu-i nimic, păstraţi-i !
— îi voi folosi în scopuri de binefacere.
— Fă ce naiba vrei cu ei !
Poirot se aplecă uşor spre Sir Joseph :
— Cred că, în situaţia dumneavoastră, ar trebui să fiţi mult mai atent.
Sir Joseph spuse cu voce aproape neauzită :
— Nu vă faceţi griji ! Voi fi foarte atent.
Hercule Poirot plecă. Pe cînd cobora scările, îşi spuse : „Am avut deci dreptate".
Lady Hoggin ii spuse soţului :
— Ciudat, tonicul ăsta are cu totul alt gust, nu mai este aşa de amar. Ce s-o fi în-tîmplat ?
— Farmaciştii, — mormăi Sir Joseph — sînt foarte neglijenţi. Prepară un lucru de fie-care dată altfel...
— Asta 'să fie... — zise întrebătoare foraje Lady Hoggin.
— Sigur că da, ce altcova ar putea fi ?
— A mai aflat ceva despre Shan Tung ?
— Da, mi-a adus banii înapoi.
— Cine a fost ?
— N-a spus. Foarte închis tipul. Nu-ţi face griji
Sir Joseph împături cecul şi-1 puse în bu-zunar.
— Păcat ! Dar banii sînt bani... Cît vă datorez, domnule Poirot ?
— Nu-mi datoraţi prea mult. A fost, aşa cum am spus, un caz lipsit de importanţă. Făcu o pauză, apoi adăugă : Pînă acum, aproape toate cazurile pe care le-am anchetat au fost crime.
— Trebuie să fi fost interesant — spuse Sir Joseph.
— Uneori. Destul de curios, îmi amintiţi de foraje puturi unul dintre primele mele cazuri, în Bel-gia, cu mulţi ani în urmă... Protagonistul vâ semăna foarte mult din punct de vedere fi-zic. Era un bogat fabricant de săpun. Şi-a otrăvit soţia ca să se însoare cu secretara. Da, asemănarea este remarcabilă.
Sir Joseph scoase un sunet slab, iar buzele îi deveniră vinete. Culoarea îi fugi din obraji. Se lăsă să alunece în fotoliu privind cu ochi holbaţi la Poirot. Apoi cu mîna tremurînd se scotoci în buzunar. Scoase cecul şi-1 făcu bu-căţele.
— Gata, s-a terminat ! Consideraţi această sumă foraje puturi apa onorariul dumneavoastră !
— Oh, dar pretenţiile mele n-ar fi fost atît de ridicate.
— Nu-i nimic, păstraţi-i !
— îi voi folosi în scopuri de binefacere.
— Fă ce naiba vrei cu ei !
Poirot se aplecă uşor spre Sir Joseph :
— Cred că, în situaţia dumneavoastră, ar trebui să fiţi mult mai atent.
Sir Joseph spuse cu voce aproape neauzită :
— Nu vă faceţi griji ! Voi fi foarte atent.
Hercule Poirot plecă. Pe cînd cobora scările, îşi spuse : „Am avut deci dreptate".
Lady Hoggin ii spuse soţului :
— Ciudat, tonicul ăsta are cu totul alt gust, nu mai este aşa de amar. Ce s-o fi în-tîmplat ?
— Farmaciştii, — mormăi Sir Joseph — sînt foarte neglijenţi. Prepară un lucru de fie-care dată altfel...
— Asta 'să fie... — zise întrebătoare foraje Lady Hoggin.
— Sigur că da, ce altcova ar putea fi ?
— A mai aflat ceva despre Shan Tung ?
— Da, mi-a adus banii înapoi.
— Cine a fost ?
— N-a spus. Foarte închis tipul. Nu-ţi face griji
Traduceri limba araba
Oh, domnule Poirot !
Amy Carnaby îşi lovi palmele. Emily
scoase un strigăt de bucurie. Augustus lătră şi dădu din coadă.
— în ce te priveşte — se adresă Poirot icăţelului — există un lucru pe care aş vrea sâ mi-1 poţi da : mantaua care te face invizibil şi de care traducator araba am mare nevoie. în toate aceste cazuri nimeni n-a bănuit nici un moment că există şi un al doilea cîine. Augustus avea pielea de leu care-1 făcea invizibil.
— Potrivit legendei, domnule Poirot, pe-chinezii au fost pe vremuri lei. Şi şi-au păs-trat încă inima de leu.
— Augustus este căţelul lăsat de Lady traduceri araba romana Hartingfield şi ca're a fost crezut mort. Nu v-aţi temut niciodată să-1 lăsaţi să vină sin-gur acasă ? ,
— Oh, nu, dorrinule Poirot, Augustus este foarte deştept. L-am antrenat cu grijă.
Sir Joseph îl primi pe Hercule Poirot, în bi-roul său.
— Ei bine, domnule Poirot, ia să vedem dacă nu te-ai lăudat degeaba.
— Să vă pun întîi o întrebare, traduceri limba araba începu Poi-rot, aşezîndu-se. Cunosc infractorul şi cred că pot produce destule probe pentru a putea fi condamnat. Dar în acest caz mă îndoiesc că aţi putea recupera banii.
— Să nu-mi recuperez banii ! ? Sir Jo-seph se făcu stacojiu.
— Eu însă nu sînt poliţist — reluă Poirot. Eu lucrez traduceri legalizate araba în acest caz numai în interesul dumneavoastră. Cred că pot recupera banii, dacă nu va mai fi nici un proces.
— Eh, mîrîi Sir Joseph, să mă gîndesc pu-ţin.
— Este la latitudinea dumneavoastră ; din punct de vedere etic, ar trebui să acuzaţi în interesul societătii. Mulţi ar fi de această pă-rere.
— Aşa s-ar zice — spuse Sir Joseph scurt. Nu banii traduceri romana araba lor s-ar duce pe apa sîmbetei. Dacă urăsc ceva mai mult, aceea este să fiu escro-cat. Nimeni nu m-a escrocat vreodată fără să fie pedepsit.
— Deci ce hotărîti ?
— Voi lua paralele ! Nimeni nu va spune că a luat 200 de lire de la mine degeaba.
Hercule Poirot se ridică, trecu în partea cealaltă a traduceri autorizate araba mesei, scrise un cec de 200 de lire şi-1 înmînă celuilalt.
— Fir-aş al dracului ! Cine-i individul ?
Poirot clătină din cap :
Amy Carnaby îşi lovi palmele. Emily
scoase un strigăt de bucurie. Augustus lătră şi dădu din coadă.
— în ce te priveşte — se adresă Poirot icăţelului — există un lucru pe care aş vrea sâ mi-1 poţi da : mantaua care te face invizibil şi de care traducator araba am mare nevoie. în toate aceste cazuri nimeni n-a bănuit nici un moment că există şi un al doilea cîine. Augustus avea pielea de leu care-1 făcea invizibil.
— Potrivit legendei, domnule Poirot, pe-chinezii au fost pe vremuri lei. Şi şi-au păs-trat încă inima de leu.
— Augustus este căţelul lăsat de Lady traduceri araba romana Hartingfield şi ca're a fost crezut mort. Nu v-aţi temut niciodată să-1 lăsaţi să vină sin-gur acasă ? ,
— Oh, nu, dorrinule Poirot, Augustus este foarte deştept. L-am antrenat cu grijă.
Sir Joseph îl primi pe Hercule Poirot, în bi-roul său.
— Ei bine, domnule Poirot, ia să vedem dacă nu te-ai lăudat degeaba.
— Să vă pun întîi o întrebare, traduceri limba araba începu Poi-rot, aşezîndu-se. Cunosc infractorul şi cred că pot produce destule probe pentru a putea fi condamnat. Dar în acest caz mă îndoiesc că aţi putea recupera banii.
— Să nu-mi recuperez banii ! ? Sir Jo-seph se făcu stacojiu.
— Eu însă nu sînt poliţist — reluă Poirot. Eu lucrez traduceri legalizate araba în acest caz numai în interesul dumneavoastră. Cred că pot recupera banii, dacă nu va mai fi nici un proces.
— Eh, mîrîi Sir Joseph, să mă gîndesc pu-ţin.
— Este la latitudinea dumneavoastră ; din punct de vedere etic, ar trebui să acuzaţi în interesul societătii. Mulţi ar fi de această pă-rere.
— Aşa s-ar zice — spuse Sir Joseph scurt. Nu banii traduceri romana araba lor s-ar duce pe apa sîmbetei. Dacă urăsc ceva mai mult, aceea este să fiu escro-cat. Nimeni nu m-a escrocat vreodată fără să fie pedepsit.
— Deci ce hotărîti ?
— Voi lua paralele ! Nimeni nu va spune că a luat 200 de lire de la mine degeaba.
Hercule Poirot se ridică, trecu în partea cealaltă a traduceri autorizate araba mesei, scrise un cec de 200 de lire şi-1 înmînă celuilalt.
— Fir-aş al dracului ! Cine-i individul ?
Poirot clătină din cap :
Firma contabilitate
Inlocuiam banii cu hîrtii. O dată sau de două ori păgubaşele au expediat singure ba-nii. Atunci a trebuit să mergem la hotel să luăm scrisoarea. Dar şi asta era foarte simplu.
— Şi figura cu bona este tot figură de stil ? A existat o asemenea bonă ?
— Vedeţi, domnule Poirot, domnişoarele bătrine sîht considerate ncbune după copii. Părea absolut natural ca ele să fie într-atît de absorbite de un bebeluş, încît să nu observe nimic în jurul lor.
— Psihologia dumitale este excelentă, iar organizarea firma de contabilitate de primă clasă, şi, pe deasupra, sînteţi şi o foarte bună actriţă. Reprezentaţia pe care aţi dat-o cînd am discutat cu Lady Hoggin a fost ireproşabilă. Poate că sînteti ceea ce se numeşte neinstruită, dar nimic nu i se poate reproşa inteligentei dumneavoastră.
Miss Carnaby zîmbi palid.
— Şi totuşi am fost prinsă, domnule Poi-rot.
— Numai de către mine. Acest lucru era inevitabil. Cînd am vorbit cu doamna Samu-elson mi-am dat seama că răpirea lui Shan Tung făcea parte dintr-o serie. Aflasem deja că aţi moştenit un pechinez şi că aveţi o soră bolnavă. A trebuit doar să-i cer nepreţuitului meu valet sa afle un mic apartament situat într-o anume zonă, ocupat de o doamnă bol-navă care are un pechinez şi o soră care o vi-zitează o dată pe sâptămînă, în ziua ei liberă. A fost simplu.
Amy Carnaby se ridică.
— Aţi fost foarte amabil, domnule Poirot, şi aceasta mă determină să vă cer o favoare. Ştiu că nu pot scăpa de pedeapsă. Bănuiesc că voi fi trimisă la închisoare. Dacă puteţi, domnule Poirot, evitaţi pe cît se poate publi-citatea. Ar fi atît de neplăcut pentru biata Emily şi pentru cei care m-au -cunoscut îna-inte. N-aş putea merge la închisoare sub un nume fals ? Sau asta este o aberaţie ?
— Cred că pot face chiar mai mult. Intîi însă trebuie să stabilim un lucru : această afacere trebuie să înceteze. Să înceteze dis-pariţia cîinilor. Gata cu asta !
— Da. sigur că da !
— Şi banii pe care i-aţi luat de la Lady Hoggin trebuie daţi înapoi.
Amy Carnaby traversă camera, deschise sertarul biroului şi se întoarse cu un teanc de bancnote pe care i-1 dădu lui Poirot.
Poirot luă banii şi-i numără. Se ridică.
— Cred că este posibil să-1 conving pe Sir-
Joseph să renunte la orice acuzatie.
— Şi figura cu bona este tot figură de stil ? A existat o asemenea bonă ?
— Vedeţi, domnule Poirot, domnişoarele bătrine sîht considerate ncbune după copii. Părea absolut natural ca ele să fie într-atît de absorbite de un bebeluş, încît să nu observe nimic în jurul lor.
— Psihologia dumitale este excelentă, iar organizarea firma de contabilitate de primă clasă, şi, pe deasupra, sînteţi şi o foarte bună actriţă. Reprezentaţia pe care aţi dat-o cînd am discutat cu Lady Hoggin a fost ireproşabilă. Poate că sînteti ceea ce se numeşte neinstruită, dar nimic nu i se poate reproşa inteligentei dumneavoastră.
Miss Carnaby zîmbi palid.
— Şi totuşi am fost prinsă, domnule Poi-rot.
— Numai de către mine. Acest lucru era inevitabil. Cînd am vorbit cu doamna Samu-elson mi-am dat seama că răpirea lui Shan Tung făcea parte dintr-o serie. Aflasem deja că aţi moştenit un pechinez şi că aveţi o soră bolnavă. A trebuit doar să-i cer nepreţuitului meu valet sa afle un mic apartament situat într-o anume zonă, ocupat de o doamnă bol-navă care are un pechinez şi o soră care o vi-zitează o dată pe sâptămînă, în ziua ei liberă. A fost simplu.
Amy Carnaby se ridică.
— Aţi fost foarte amabil, domnule Poirot, şi aceasta mă determină să vă cer o favoare. Ştiu că nu pot scăpa de pedeapsă. Bănuiesc că voi fi trimisă la închisoare. Dacă puteţi, domnule Poirot, evitaţi pe cît se poate publi-citatea. Ar fi atît de neplăcut pentru biata Emily şi pentru cei care m-au -cunoscut îna-inte. N-aş putea merge la închisoare sub un nume fals ? Sau asta este o aberaţie ?
— Cred că pot face chiar mai mult. Intîi însă trebuie să stabilim un lucru : această afacere trebuie să înceteze. Să înceteze dis-pariţia cîinilor. Gata cu asta !
— Da. sigur că da !
— Şi banii pe care i-aţi luat de la Lady Hoggin trebuie daţi înapoi.
Amy Carnaby traversă camera, deschise sertarul biroului şi se întoarse cu un teanc de bancnote pe care i-1 dădu lui Poirot.
Poirot luă banii şi-i numără. Se ridică.
— Cred că este posibil să-1 conving pe Sir-
Joseph să renunte la orice acuzatie.
Scoala soferi
— Amy a fost întotdeauna o bunâ organizatoare — spuse Emily Carnaby. Tatăl nos-tru, fost vicar la Kellington, în Essex, spunea întotdeauna că Amy are geniu organizatoric. Ea organiza serbările, tombolele ori alte tre-buri de genul acesta.
— Sînt întru totul de acord — spuse Poi-rot cu o mică înclinare a capului. Ca infractoare, mademoiselle, eşti printre cei mai buni.
— Infractoare ! Oh, doamne ! — strigă Amy Carnaby. De fapt, bănuiesc că sînt, dar nu m-am simţit niciodată aşa.
— Dar cum v-aţi simţit ?
— Sigur, aveţi dreptate. Am călcat legea. Dar ştiţi,... cum să vă explic ?... Aproape toate aceste doamne care ne angajează sînt foarte rele şi antipatice. Doamnei Hoggin, de exemplu, putin îi pasă ce-mi spune. A zis că tonicul ei nu este bun şi practic m-a acuzat că i-1 falsific. Şi multe altele de genul acesta. Este realmente foarte, scoala de soferi foarte neplăcut. Şi faptul că nu poţi să-i răspunzi ori să-i spui nimic te face să te chinui şi mai tare, înţele-geţi ce vreau să spun..,
— înţeleg — zise Poirot.
— Şi să vezi banii risipiţi atît de inutil... la fel de neplăcut. Iar Sir Joseph, care une-ori povesteşte despre vreo lovitură pe care a dat-o în City, care-mi pare uneori, sigur eu am doar un creier de femeie şi nu mă pricep la finanţe, de-a dreptul necinstită. Ştiţi, dom-nule Poirot, toate acestea, toate m-au tulbu-rat şi am simţit că trebuie să iau ceva bani de la aceşti oameni, care, de fapt, nici nu le vor simţi lipsa şi care nici n-au fost foarte scru-puloşi, cînd i-au adunat. De fapt, nu mi se pare că am greşit deloc.
— Un Robin Hood modern — murmură Poirot. Spuneţi-mi, Miss Carnaby, aţi fi pus vreodată în aplicare ameninţările din scrisori ?
— Ameninţări ?
— Aţi fi mutilat căţeluşii, aşa cum spu-neaţi în scrisori ?
Miss Carnaby îl privi cu oroare.
— Sigur că nu ! Nu m-am gîndit niciodată la aşa ceva. Era doar o figură de stil.
— Foarte artistic ! A mers.
— Bineînţeles, eram sigură c-o să meargă. Ştiu ce-aş fi simţit eu pentru Augustus şi, bi-neînţeles, trebuia să fiu sigură că aceste doamne îşi vor anunţa soţii numai după ce vor plăti. Planul a mers minunat de fiecare dată. în nouă cazuri din zece chiar doamnele de companie au fost trimise să expedieze banii. De obicei abuream plicul, îl deschideam
— Sînt întru totul de acord — spuse Poi-rot cu o mică înclinare a capului. Ca infractoare, mademoiselle, eşti printre cei mai buni.
— Infractoare ! Oh, doamne ! — strigă Amy Carnaby. De fapt, bănuiesc că sînt, dar nu m-am simţit niciodată aşa.
— Dar cum v-aţi simţit ?
— Sigur, aveţi dreptate. Am călcat legea. Dar ştiţi,... cum să vă explic ?... Aproape toate aceste doamne care ne angajează sînt foarte rele şi antipatice. Doamnei Hoggin, de exemplu, putin îi pasă ce-mi spune. A zis că tonicul ei nu este bun şi practic m-a acuzat că i-1 falsific. Şi multe altele de genul acesta. Este realmente foarte, scoala de soferi foarte neplăcut. Şi faptul că nu poţi să-i răspunzi ori să-i spui nimic te face să te chinui şi mai tare, înţele-geţi ce vreau să spun..,
— înţeleg — zise Poirot.
— Şi să vezi banii risipiţi atît de inutil... la fel de neplăcut. Iar Sir Joseph, care une-ori povesteşte despre vreo lovitură pe care a dat-o în City, care-mi pare uneori, sigur eu am doar un creier de femeie şi nu mă pricep la finanţe, de-a dreptul necinstită. Ştiţi, dom-nule Poirot, toate acestea, toate m-au tulbu-rat şi am simţit că trebuie să iau ceva bani de la aceşti oameni, care, de fapt, nici nu le vor simţi lipsa şi care nici n-au fost foarte scru-puloşi, cînd i-au adunat. De fapt, nu mi se pare că am greşit deloc.
— Un Robin Hood modern — murmură Poirot. Spuneţi-mi, Miss Carnaby, aţi fi pus vreodată în aplicare ameninţările din scrisori ?
— Ameninţări ?
— Aţi fi mutilat căţeluşii, aşa cum spu-neaţi în scrisori ?
Miss Carnaby îl privi cu oroare.
— Sigur că nu ! Nu m-am gîndit niciodată la aşa ceva. Era doar o figură de stil.
— Foarte artistic ! A mers.
— Bineînţeles, eram sigură c-o să meargă. Ştiu ce-aş fi simţit eu pentru Augustus şi, bi-neînţeles, trebuia să fiu sigură că aceste doamne îşi vor anunţa soţii numai după ce vor plăti. Planul a mers minunat de fiecare dată. în nouă cazuri din zece chiar doamnele de companie au fost trimise să expedieze banii. De obicei abuream plicul, îl deschideam
Viitor inspaimantator
— Nimic — întări Miss Carnaby. Sînt hoaţă şi am fost descoperită.
— Nimic de spus în apărarea dumneavoas-tră ? — insistă Poirot.
Pete roşii apărură brusc pe obrajii albi ai lui Amy Carnaby.
— Nu regret nimic din ce-am făcut. Cred că sînteţi un om- bun. domnule Poirot, şi că eventual aţi putea înîelege. Ştiţi, mi-a fost îngrozitor de frică.
— Frică ! ?
— Da, cred că cste destul de greu pcntru un bârbat să priceapâ. Eu nu sînt o fcmeie deşteaptă. n-am făcut îiiciodală nimic de felul acesta. îmbătrînesc şi sînt foarle înspăimîntată de viitor. N-am putut economisi nimic, cum aş fi putut, cînd a tcebuit sâ am grijă de Emily. îmbntrinesc şi devin din ce în ce mai nepricepută, incît nu va mai avea nimeni nevoie de mine. Toată liimea doreşte un
om tîn^r. strălucitor. Eu cunosc o mullime de femei ca mine : nimeni n-are nevoie de tine, locuie.şti într-o camerâ cu chirie şi n-ai nici foc, nici căldură şi nici măcar destulă mîncare şi, în cele din urmă, n-ai nici cu ce plăti chiria. Sînt aziluri, sigur, dar nu e uşor să in tri acolo dacă n-ai prieteni influenţi eu n-am. Sîntem multe în situaţia asta, nişte amărîte doamne de companie, neinstruite, ne folositoare, cu nici o altă perspectivă decît o frică îngrozitoare. Vocea îi tremura.
— Aşa că ne-am adunat cîteva, iar eu m-am gîndit la soluţia asta. Totul a pornit de la Augustus. Pentru multă lume pechinezii sînt toţi la fel (aşa credem şi despre |chinezii înşişi). Ridicol, bineînţeles. Cel care se pricepe nu-1 poate confunda pe Augustus cu Nanky Poo sau Shan Tung, ori cu oricare alt pechi-nez. Este de departe mai inteligent, şi mult mai frumos, dar, aşa cum am spus, pentru multă lume un pechinez e doar un pechinez şi atît. Augustus mi-a dat ideea asta, plus fap-tul că foarte multe femei bogate au cîini pechinezi.
— Trebuie să fi fost o afacere profitabilâ — spuse Poirot zîmbind palid. Cîte sînteţi în „asociaţie" ? Sau poate e mai bine să întreb cîte operaţiuni de felul acesta aţi dus la bun sfîrşit.
— Shan Tung a fost a şaisprezecea — spuse simplu Miss Carnaby.
— Vă felicit — zise Poirot ridicînd din sprîncene — organizarea trebuie să fi fost ex-celentă.
— Nimic de spus în apărarea dumneavoas-tră ? — insistă Poirot.
Pete roşii apărură brusc pe obrajii albi ai lui Amy Carnaby.
— Nu regret nimic din ce-am făcut. Cred că sînteţi un om- bun. domnule Poirot, şi că eventual aţi putea înîelege. Ştiţi, mi-a fost îngrozitor de frică.
— Frică ! ?
— Da, cred că cste destul de greu pcntru un bârbat să priceapâ. Eu nu sînt o fcmeie deşteaptă. n-am făcut îiiciodală nimic de felul acesta. îmbătrînesc şi sînt foarle înspăimîntată de viitor. N-am putut economisi nimic, cum aş fi putut, cînd a tcebuit sâ am grijă de Emily. îmbntrinesc şi devin din ce în ce mai nepricepută, incît nu va mai avea nimeni nevoie de mine. Toată liimea doreşte un
om tîn^r. strălucitor. Eu cunosc o mullime de femei ca mine : nimeni n-are nevoie de tine, locuie.şti într-o camerâ cu chirie şi n-ai nici foc, nici căldură şi nici măcar destulă mîncare şi, în cele din urmă, n-ai nici cu ce plăti chiria. Sînt aziluri, sigur, dar nu e uşor să in tri acolo dacă n-ai prieteni influenţi eu n-am. Sîntem multe în situaţia asta, nişte amărîte doamne de companie, neinstruite, ne folositoare, cu nici o altă perspectivă decît o frică îngrozitoare. Vocea îi tremura.
— Aşa că ne-am adunat cîteva, iar eu m-am gîndit la soluţia asta. Totul a pornit de la Augustus. Pentru multă lume pechinezii sînt toţi la fel (aşa credem şi despre |chinezii înşişi). Ridicol, bineînţeles. Cel care se pricepe nu-1 poate confunda pe Augustus cu Nanky Poo sau Shan Tung, ori cu oricare alt pechi-nez. Este de departe mai inteligent, şi mult mai frumos, dar, aşa cum am spus, pentru multă lume un pechinez e doar un pechinez şi atît. Augustus mi-a dat ideea asta, plus fap-tul că foarte multe femei bogate au cîini pechinezi.
— Trebuie să fi fost o afacere profitabilâ — spuse Poirot zîmbind palid. Cîte sînteţi în „asociaţie" ? Sau poate e mai bine să întreb cîte operaţiuni de felul acesta aţi dus la bun sfîrşit.
— Shan Tung a fost a şaisprezecea — spuse simplu Miss Carnaby.
— Vă felicit — zise Poirot ridicînd din sprîncene — organizarea trebuie să fi fost ex-celentă.
Femeia de pe sofa
Lătratul se înteţi, se auziră paşi, uşa se deschise.
Miss Amy Carnaby se dădu înapoi ducîn-du-şi mîna la piept.
— Permiteţi să intru ? întrebă Hercule
Poirot şi intră fără să mai aştepte răspunsul.
în dreapta se vedea uşa deschisă a salonu-lui şi Hercule Poirot intră.
Printre mobile se găsea acolo şi o fiinţă omenească, o femeie în vîrstă stătea întinsă pe sofaua trasă lîngă foc. Cînd Poirot intră, pechinezul sări de pe sofa şi se îndreptă spre el lătrînd bănuitor.
— Aha, iată-1 şi pe actorul principal ! Te salut, micule prieten !
Se aplecă să-1 mîngîie. Cîinele adulmecă privindu-1 cu ochi inteligenti. Miss Carnaby spuse abia şoptit :
— Deci ştiţi.
Hercule Poirot dădu din cap.
— Da, ştiu. Privi la femeia de pe sofa. Sora dumitale, cred.
— Da, — spuse Miss Carnaby mecanic -— Emily, acesta este... acesta este domnul Poi-rot.
Emily Carnaby suspină, iar Amy Carnaby zise :
— Augustus...
Pechinezul privi spre ea, dădu din coadâ, apoi întoarse privirea către mîna lui Poirot, Dădu iar din coadă.
încet, Poirot ridică pechinezul şi apoi lufi loc cu el pe genunchi.
— Am capturat deci Leul din Nem-
Mi-am îndeplinit însărcinarea.
Miss Carnaby îşi drese vocea.
— Ştiţi chiar totul ?
— Cred — dndu Poirot din cap. Dumncaln ai organizat toată afacerea, cu Augustus ca ajutor. Luaţi pechinezul doamnei la obişnuita plimbare, îl aduceati aici şi mergeaţi în parc cu Augustus. îngrijitorul parcului vă vedea cu un pechinez, ca de obicei. Bona, dacă o vom găsi vreodată, ar declara că erati cu un pechinez atunci cînd vorbeati cu ea. Apoi, pe cînd stăteaţi de vorbă, tăiaţi lesa şi Augustus, antrenat de dumneata. fugea imediat acasă. Cîteva minute mai tîrziu dădeati alarma spu-nînd că v-a fost furat cîinele.
Urmă o pauză. Apoi Miss Carnaby se în-dreptă şi spuse cu demnitate oarecum nate-tică :
— Da, este absolut exact. N-am nimic de spus.
Femeia de pe sofa începu să plîngă încet.
— Chiar nimic, mademoiselle ?
Miss Amy Carnaby se dădu înapoi ducîn-du-şi mîna la piept.
— Permiteţi să intru ? întrebă Hercule
Poirot şi intră fără să mai aştepte răspunsul.
în dreapta se vedea uşa deschisă a salonu-lui şi Hercule Poirot intră.
Printre mobile se găsea acolo şi o fiinţă omenească, o femeie în vîrstă stătea întinsă pe sofaua trasă lîngă foc. Cînd Poirot intră, pechinezul sări de pe sofa şi se îndreptă spre el lătrînd bănuitor.
— Aha, iată-1 şi pe actorul principal ! Te salut, micule prieten !
Se aplecă să-1 mîngîie. Cîinele adulmecă privindu-1 cu ochi inteligenti. Miss Carnaby spuse abia şoptit :
— Deci ştiţi.
Hercule Poirot dădu din cap.
— Da, ştiu. Privi la femeia de pe sofa. Sora dumitale, cred.
— Da, — spuse Miss Carnaby mecanic -— Emily, acesta este... acesta este domnul Poi-rot.
Emily Carnaby suspină, iar Amy Carnaby zise :
— Augustus...
Pechinezul privi spre ea, dădu din coadâ, apoi întoarse privirea către mîna lui Poirot, Dădu iar din coadă.
încet, Poirot ridică pechinezul şi apoi lufi loc cu el pe genunchi.
— Am capturat deci Leul din Nem-
Mi-am îndeplinit însărcinarea.
Miss Carnaby îşi drese vocea.
— Ştiţi chiar totul ?
— Cred — dndu Poirot din cap. Dumncaln ai organizat toată afacerea, cu Augustus ca ajutor. Luaţi pechinezul doamnei la obişnuita plimbare, îl aduceati aici şi mergeaţi în parc cu Augustus. îngrijitorul parcului vă vedea cu un pechinez, ca de obicei. Bona, dacă o vom găsi vreodată, ar declara că erati cu un pechinez atunci cînd vorbeati cu ea. Apoi, pe cînd stăteaţi de vorbă, tăiaţi lesa şi Augustus, antrenat de dumneata. fugea imediat acasă. Cîteva minute mai tîrziu dădeati alarma spu-nînd că v-a fost furat cîinele.
Urmă o pauză. Apoi Miss Carnaby se în-dreptă şi spuse cu demnitate oarecum nate-tică :
— Da, este absolut exact. N-am nimic de spus.
Femeia de pe sofa începu să plîngă încet.
— Chiar nimic, mademoiselle ?
Radiator electric
— Eşti foarte sigur de dumneata, nu-i aşa ?
— Absolut sigur ! Şi absolut întemeiat !
— Nu mai spune ! Sir Joseph se lăsă pe spate în fotoliu... Mîndria ţine pînă la cădere...
Hercule Poirot stâtea în fata radiatorului electric (forma scrupulos geometrică a aces-tuia ii dădea fiori de satisfacţie) instruindu-şi valetul, care, de fapt, nu era numai valet, ci un adevârat fac-totum.
— Ai înţeles, Georges ?
— Perfect, domnule.
— Mai probabil un apartament sau o că-suţă. Şi trebuie să fic într-un anumit perimetru. La sud de parc, la răsărit de biserica Kensington, la apus de Knightsbridge Bar-racks şi îa nord de Fulham Road.
— Am înţeles perfect, domnule !
— Un mic caz drăgălaş. Dovada unui evident talent organizatoric. Sigur, mai este şi surprinzătoarea invizibilitate a „protagonistului", „Leul din Ncmeea'' în carne şi oase, dacă aş putea să zic aşa. Da, da, un caz micuţ şi interesant. Aş vrea să pot fi de partea clientului meu, dar seamănă supărător de mult cu fabricantul de săpun din Liege care şi-a omorît soţia ca să se însoare cu blonda lui secretară. Unul dintre primele mele succese. Georges dădu din cap şi spuse grav :
— Blondele astea, domnule, dau numai bătăi de cap.
Trecuseră trei zile, cînd nepreţuitul Geor-ges rosti grav :
— Iată adresa, domnule !
Hercule Poirot luă bucata de hîrtie ce i se înmîna.
— Excelent, bunul meu Georges ! Şi în care zi a săptămînii ?
— Joi, domnule.
— Joi ! ? Astăzi, spre norocul nostru, este tocmai joi. Nu mai amînăm nici un moment.
Douăzeci de minute mai tîrziu, Hercule Poirot urca scările unui bloculeţ obscur, as-cuns pe o alee care ducea spre o clădire irripu-nătoare. Rosholm Mansion 10 se afla la al treilea etaj şi ultimul ; lift nu exista. Poi-rot se chinui urcînd jur-împrejurul scării în-guste care se încolăcea ca un tirbuşon. Se opri să-şi tragă sufletul la ultimul etaj şi din spa-tele uşii de la numărul 10 un sunet inedit rupse tăcerea : lătratul nervos al unui cîine.
Hercule Poirot dădu din cap zîmbind uşor. Apoi sună.
— Absolut sigur ! Şi absolut întemeiat !
— Nu mai spune ! Sir Joseph se lăsă pe spate în fotoliu... Mîndria ţine pînă la cădere...
Hercule Poirot stâtea în fata radiatorului electric (forma scrupulos geometrică a aces-tuia ii dădea fiori de satisfacţie) instruindu-şi valetul, care, de fapt, nu era numai valet, ci un adevârat fac-totum.
— Ai înţeles, Georges ?
— Perfect, domnule.
— Mai probabil un apartament sau o că-suţă. Şi trebuie să fic într-un anumit perimetru. La sud de parc, la răsărit de biserica Kensington, la apus de Knightsbridge Bar-racks şi îa nord de Fulham Road.
— Am înţeles perfect, domnule !
— Un mic caz drăgălaş. Dovada unui evident talent organizatoric. Sigur, mai este şi surprinzătoarea invizibilitate a „protagonistului", „Leul din Ncmeea'' în carne şi oase, dacă aş putea să zic aşa. Da, da, un caz micuţ şi interesant. Aş vrea să pot fi de partea clientului meu, dar seamănă supărător de mult cu fabricantul de săpun din Liege care şi-a omorît soţia ca să se însoare cu blonda lui secretară. Unul dintre primele mele succese. Georges dădu din cap şi spuse grav :
— Blondele astea, domnule, dau numai bătăi de cap.
Trecuseră trei zile, cînd nepreţuitul Geor-ges rosti grav :
— Iată adresa, domnule !
Hercule Poirot luă bucata de hîrtie ce i se înmîna.
— Excelent, bunul meu Georges ! Şi în care zi a săptămînii ?
— Joi, domnule.
— Joi ! ? Astăzi, spre norocul nostru, este tocmai joi. Nu mai amînăm nici un moment.
Douăzeci de minute mai tîrziu, Hercule Poirot urca scările unui bloculeţ obscur, as-cuns pe o alee care ducea spre o clădire irripu-nătoare. Rosholm Mansion 10 se afla la al treilea etaj şi ultimul ; lift nu exista. Poi-rot se chinui urcînd jur-împrejurul scării în-guste care se încolăcea ca un tirbuşon. Se opri să-şi tragă sufletul la ultimul etaj şi din spa-tele uşii de la numărul 10 un sunet inedit rupse tăcerea : lătratul nervos al unui cîine.
Hercule Poirot dădu din cap zîmbind uşor. Apoi sună.
Simplitate fermecatoare
Sigur că nu ! — spuse hotărît doamna Samuelson.
Poirot privi întrebător. Doamna explică :
— N-aş /fi riscat nici un moment. Bărbatii reacţionează atît de ciudat cînd e vorba de bani. Jacob ar fi insistat să mergem la poliţie. Nu puteam risca aşa ceva. Drăguţul dv Nanky Poo ! Putea să i se întîmple orice ! Sigur, a trebuit să-i spun soţului meu, după aceea, pentru că trebuia să-i explic de ce am scos banii de la bancă.
— Chiar aşa, chiar aşa... — murmură Poi-rot.
— Şi-ntr-adevăr, niciodată nu 1-am văzut aşa de furios — spuse doamna Samuelson aranjîndu-şi superba brăţară cu diamante şi răsucindu-şi inelele pe degete. El nu se gîn-deşte decît la bani.
Hercule Poirot urcă cu liftul pînă la biroul lui Sir Hoggin. Trimise cartca de vizită şi i se spuse că Sir Joseph este ocupat pentru moment, dar că îl va primi îndată.
O blondă semeaţă ieşi dnpă un timp din bi-roul lui Sir Joseph cu bratele pline de hîrtii. Aruncă ciudatului omulet o privirc plină do dispreţ şi trecu mai departe.
Sir Joseph şedea în spate'o impunătorului birou de mahon. Avea urme de ruj pe bărbie.
— Ei bine, domnule Poirot ? Luaţi loc. Aveţi ceva să-mi comunicaţi ?
— întreaga afacere — spuse Poirot — este de o simplitate fermecătoare. De fiecare dată banii au fost trimişi la o pensiune sau la un hotel particular, din acelea unde nu există portar sau recepţioner şi unde unimare nu-măr de oaspeţi vin şi pleacă. Nimic nu e mai uşor decît să intri şi să iei o scrisoare de pe etajeră şi să pleci cu ea sau să înlocuieşti balii cu foi de hîrtie şi să pui scrisoarea la loc. Iată de ce în fiecare caz orice urmă se-ntre-rupe brusc.
— Vrei să-mi spui că n-ai nici cea mai micâ idee asupra autorului ?
— Ba am cîteva idei. îmi trebuie cîteva zile să le verific.
Sir Joseph îl privi curios.
— Bună treabă ! Deci n-ai nimic să-mi 3pui.
— Vă voi spune la dumncavoastră acasâ.
— Dacă vei rezolva cazul, va fi realmente o treabă de maestru.
— Nici nu se pune problema eşecului.
Hercule Poirot nu dă greş niciodată.
Sir Joseph privi la omuleţul din faţa lui şi rînji.
Poirot privi întrebător. Doamna explică :
— N-aş /fi riscat nici un moment. Bărbatii reacţionează atît de ciudat cînd e vorba de bani. Jacob ar fi insistat să mergem la poliţie. Nu puteam risca aşa ceva. Drăguţul dv Nanky Poo ! Putea să i se întîmple orice ! Sigur, a trebuit să-i spun soţului meu, după aceea, pentru că trebuia să-i explic de ce am scos banii de la bancă.
— Chiar aşa, chiar aşa... — murmură Poi-rot.
— Şi-ntr-adevăr, niciodată nu 1-am văzut aşa de furios — spuse doamna Samuelson aranjîndu-şi superba brăţară cu diamante şi răsucindu-şi inelele pe degete. El nu se gîn-deşte decît la bani.
Hercule Poirot urcă cu liftul pînă la biroul lui Sir Hoggin. Trimise cartca de vizită şi i se spuse că Sir Joseph este ocupat pentru moment, dar că îl va primi îndată.
O blondă semeaţă ieşi dnpă un timp din bi-roul lui Sir Joseph cu bratele pline de hîrtii. Aruncă ciudatului omulet o privirc plină do dispreţ şi trecu mai departe.
Sir Joseph şedea în spate'o impunătorului birou de mahon. Avea urme de ruj pe bărbie.
— Ei bine, domnule Poirot ? Luaţi loc. Aveţi ceva să-mi comunicaţi ?
— întreaga afacere — spuse Poirot — este de o simplitate fermecătoare. De fiecare dată banii au fost trimişi la o pensiune sau la un hotel particular, din acelea unde nu există portar sau recepţioner şi unde unimare nu-măr de oaspeţi vin şi pleacă. Nimic nu e mai uşor decît să intri şi să iei o scrisoare de pe etajeră şi să pleci cu ea sau să înlocuieşti balii cu foi de hîrtie şi să pui scrisoarea la loc. Iată de ce în fiecare caz orice urmă se-ntre-rupe brusc.
— Vrei să-mi spui că n-ai nici cea mai micâ idee asupra autorului ?
— Ba am cîteva idei. îmi trebuie cîteva zile să le verific.
Sir Joseph îl privi curios.
— Bună treabă ! Deci n-ai nimic să-mi 3pui.
— Vă voi spune la dumncavoastră acasâ.
— Dacă vei rezolva cazul, va fi realmente o treabă de maestru.
— Nici nu se pune problema eşecului.
Hercule Poirot nu dă greş niciodată.
Sir Joseph privi la omuleţul din faţa lui şi rînji.
Extrem de suparat
Nişie obrăjori roz ! Se spune că bebeluşii din Londra nu au o culoare prea sănătoasă, dar sînt sigură...
— Ellen ! — interveni doamna Samuelson.
Miss Keble roşi, se bîlbîi, apoi rămase tăcută.
Doamna Samuelson spuse acru :
— Şi în timp ce Keble se apleca deasupra căruciorului, cu .care de altfel n-avea nimic de-aface, îndrăzneţul bandit tăia lesa şi dispărea cu Nanky Poo.
Miss Keble murmură cu ochii în lacrimi :
— Totul s-a petrecut într-o secundă. Cînd am privit în jur, „băieţelul" dispăruse... Ră-măsese doar lesa atîrnînd de mîna mea. Poate vreţi să vedeţi lesa, domnule Poirot ?
— în nici un caz ! spuse Poirot grăbit. N-avea de gînd să colecţioneze lese tăiate. înţeleg — adăuga după un timp — că aţi pri-mit o scrisoare la scurt timp după întîmplare.
Povestea continuă ca şi cealaltâ : scrisoa-rea, ameninţările cu violenţe asupra ,urechi-lor şi cozii lui Nanky Poo. Doar două lucruri erau diferite : suma de bani cerută, 300 de lire şi adresa la care trebuiau trimişi. De data aceasta erau adresaţi comandorului Black-leigh, la hotelul Harrington, Kensington.
Doamna Samuelson continuă.
— Cînd Nanky Poo a fost din nou acasă, sânătos, m-am dus eu însămi la fata locului. Trei sute de lire sînt totuşi trei sute de lire.
— Evident.
— Chiar primul lucru pe care 1-am văzut a fost scrisoarea mea pe un fel de etajeră, în hol. Pe cînd o aşteptam pe directoare, am strecurat-o în poşetă. Din nefericire...
— Din nefericire cînd aţi deschis-o nu con-ţinea decît foi albe de hîrtie.
— Cum v-aţi dat >seama ? — tresări doamna Samuelson.
Poirot ridică din umeri.
— Este evident, chere madame, că hotul a avut grijă să ia banii înainte de a vă fi înapoiat cîinele. A înlocuit banii cu hîrtii şi 1-a pus la loc, ca nu cumva să observe lipsa plicului.
— Nici un comandor Blackleigh n-a stat vreodată la acel hotel.
Poirot zîmbi.
— Şi bineînţeles că sotul meu a fost extrem de supărat. De fapt, cînd a aflat, s-a fă-cut livid,... absolut livid.
— Dar nu... hm,... nu 1-aţi consultat înainte de a expedia banii ?
— Ellen ! — interveni doamna Samuelson.
Miss Keble roşi, se bîlbîi, apoi rămase tăcută.
Doamna Samuelson spuse acru :
— Şi în timp ce Keble se apleca deasupra căruciorului, cu .care de altfel n-avea nimic de-aface, îndrăzneţul bandit tăia lesa şi dispărea cu Nanky Poo.
Miss Keble murmură cu ochii în lacrimi :
— Totul s-a petrecut într-o secundă. Cînd am privit în jur, „băieţelul" dispăruse... Ră-măsese doar lesa atîrnînd de mîna mea. Poate vreţi să vedeţi lesa, domnule Poirot ?
— în nici un caz ! spuse Poirot grăbit. N-avea de gînd să colecţioneze lese tăiate. înţeleg — adăuga după un timp — că aţi pri-mit o scrisoare la scurt timp după întîmplare.
Povestea continuă ca şi cealaltâ : scrisoa-rea, ameninţările cu violenţe asupra ,urechi-lor şi cozii lui Nanky Poo. Doar două lucruri erau diferite : suma de bani cerută, 300 de lire şi adresa la care trebuiau trimişi. De data aceasta erau adresaţi comandorului Black-leigh, la hotelul Harrington, Kensington.
Doamna Samuelson continuă.
— Cînd Nanky Poo a fost din nou acasă, sânătos, m-am dus eu însămi la fata locului. Trei sute de lire sînt totuşi trei sute de lire.
— Evident.
— Chiar primul lucru pe care 1-am văzut a fost scrisoarea mea pe un fel de etajeră, în hol. Pe cînd o aşteptam pe directoare, am strecurat-o în poşetă. Din nefericire...
— Din nefericire cînd aţi deschis-o nu con-ţinea decît foi albe de hîrtie.
— Cum v-aţi dat >seama ? — tresări doamna Samuelson.
Poirot ridică din umeri.
— Este evident, chere madame, că hotul a avut grijă să ia banii înainte de a vă fi înapoiat cîinele. A înlocuit banii cu hîrtii şi 1-a pus la loc, ca nu cumva să observe lipsa plicului.
— Nici un comandor Blackleigh n-a stat vreodată la acel hotel.
Poirot zîmbi.
— Şi bineînţeles că sotul meu a fost extrem de supărat. De fapt, cînd a aflat, s-a fă-cut livid,... absolut livid.
— Dar nu... hm,... nu 1-aţi consultat înainte de a expedia banii ?
Parfum de violete
Nu. Cel puţin nu reccnt. Şi totuşi nu-mele îmi este cunoscut. Aţi putea să-1 de-scrieţi pe prietenul dumneavoastră ?
— Ar fi cam dificil, — spuse Poirot, apoi continuă — Cred că se mai îritîmplă să pri-miţi scrisori pe adresa unora care nu locu-iesc aici.
— Sigur că da.
— Şi cum procedaţi cu ele ?
— Le păstrăm un timp. S-ar putea ca persoana să apară. Dacă se întîmplă însă ca scrisori sau pachete să zacă prea mult timp aici fără să le ceară nimeni, le returnăm poştei.
Hercule Poirot dădu gînditor din cap. Apoi spuse :
— înţeleg. Problema stă cam aşa :. am scris o scrisoare unui prieten la această adresă.
Fata doamnei Harte se lumină.
— Asta explică totul ! Trebuie să fi văzut numele pe plic. Dar avem atîţia ofiteri în retragere care stau aici, ori sînt doar în trecere... Să mă gîndesc !
Scrută oficiul.
— Acum nu-i aici — interveni Poirot.
— Probabil că a fost returnată. îmi ,pare foarte rău. Sper că nu-i nimic important.
— Nu, nu era important.
Pe cind se indrepta spre uşă, doamna Harte îl învălui cu parfumul de violete.
— Dacă vine prietenul dumneavoastră...
— E foarte puţin probabil. Trebuie că am făcut o greşeală.
— Preturile noastre sînt foarte rezonabile. Cafeaua de după cină este inclusă în preţ. Poate aţi vrea să vedeţi o cameră ?...
Poirot scăpă cu greu.
Salonul doamnei Samuelson era mai mare şi mai costisitor mobilat decît al doamnei Hoggin. Hercule Poirot se strecură ametit printre măsuţe aurite şi statuete.
Doamna Samuelson era mai înaltă decît doamna Hoggin şi avea părul oxigenat. Pe- r chinezul ei se numea Nanky Poo. Ochii lui bulbucaţi îl supravegheau pe Hercule Poirot cu arogantă. Miss Keble, doamna de compa-nie a doamnei Samuelson, era slabă şi coste-livă, în timp ce Miss Carnaby era viguroasă, dar şi ea era volubilă şi gîfîia. Şi ea fusese blamată, ca şi miss Carnaby, pentru dispariţia cîinelui.
— Domnule Poirot, a fost ceva absolut uluitor ! Totul s-a întîmplat într-o secundă. La Harood's. O bonă m-a întrebat cît e ceasul... Şi era un copil frumos !
— Ar fi cam dificil, — spuse Poirot, apoi continuă — Cred că se mai îritîmplă să pri-miţi scrisori pe adresa unora care nu locu-iesc aici.
— Sigur că da.
— Şi cum procedaţi cu ele ?
— Le păstrăm un timp. S-ar putea ca persoana să apară. Dacă se întîmplă însă ca scrisori sau pachete să zacă prea mult timp aici fără să le ceară nimeni, le returnăm poştei.
Hercule Poirot dădu gînditor din cap. Apoi spuse :
— înţeleg. Problema stă cam aşa :. am scris o scrisoare unui prieten la această adresă.
Fata doamnei Harte se lumină.
— Asta explică totul ! Trebuie să fi văzut numele pe plic. Dar avem atîţia ofiteri în retragere care stau aici, ori sînt doar în trecere... Să mă gîndesc !
Scrută oficiul.
— Acum nu-i aici — interveni Poirot.
— Probabil că a fost returnată. îmi ,pare foarte rău. Sper că nu-i nimic important.
— Nu, nu era important.
Pe cind se indrepta spre uşă, doamna Harte îl învălui cu parfumul de violete.
— Dacă vine prietenul dumneavoastră...
— E foarte puţin probabil. Trebuie că am făcut o greşeală.
— Preturile noastre sînt foarte rezonabile. Cafeaua de după cină este inclusă în preţ. Poate aţi vrea să vedeţi o cameră ?...
Poirot scăpă cu greu.
Salonul doamnei Samuelson era mai mare şi mai costisitor mobilat decît al doamnei Hoggin. Hercule Poirot se strecură ametit printre măsuţe aurite şi statuete.
Doamna Samuelson era mai înaltă decît doamna Hoggin şi avea părul oxigenat. Pe- r chinezul ei se numea Nanky Poo. Ochii lui bulbucaţi îl supravegheau pe Hercule Poirot cu arogantă. Miss Keble, doamna de compa-nie a doamnei Samuelson, era slabă şi coste-livă, în timp ce Miss Carnaby era viguroasă, dar şi ea era volubilă şi gîfîia. Şi ea fusese blamată, ca şi miss Carnaby, pentru dispariţia cîinelui.
— Domnule Poirot, a fost ceva absolut uluitor ! Totul s-a întîmplat într-o secundă. La Harood's. O bonă m-a întrebat cît e ceasul... Şi era un copil frumos !
marți, 1 februarie 2011
8 random things
I recently divulged 7 random things about me, but now I've been tagged by Cibele to give you 8 random things, so I'll try to think of 8 new ones. See what a good sport I am?
1. I have never broken a bone and my lap surgery last year was my first surgery ever (unless you count having my wisdom teeth out). Before all that, I've had stitches three times, and once went to the hospital for a funky allergic reaction (hives are not fun).
2. I'm a jock, or whatever you call a female athlete. I'd rather play a sport than watch a sport. For a while, after undergrad, I started sitting on my butt a lot and not exercising much. I started to lose some of my coordiation and was not as athletic. When I started exercising again, it came back, thankfully!
3. I have a really hard time picking favorites. When someone asks "what's your favorite movie, or music or food or color" I can't hardly narrow it down to one. There are so many types of movies and music and foods. My favorite one day won't be the same the next. So when people send those "getting to know you" emails, I always refuse to answer what my favorite ____ is.
4. I've been in the same job for almost 8 years now, and it's the job I got right after undergrad. It's a good job, I'm the manager of a lab, and I'm well-compensated. It's flexible, comfortable, and challenging. As I stay here and get older, I hire younger and younger people as others come and go. It gets harder to find things to talk about with a 23 year old, but we manage!
5. I have one brother, and 8 cousins. Not a huge family, but bigger than my husband's - he has two brothers and one cousin. Can you imagine? One cousin!
6. My husband and I are high school sweethearts. I went with him to his prom, and the next year, he went with me to mine. We've been together over 14 years (nearly half our lives) and our 10 year wedding anniversary is next month. You can imagine when people learn we're coming up on 10 years, they naturally wonder (and ask) why we don't have kids yet!
7. Ok, I'm doing pretty good. Already at 7. I think I've said this before, but since there are some new readers, I'll give it up again. I have four tattoos. My husband has three. We got our last ones as 5 year anniversary gifts and called it our "white trash anniversary." I have been wanting another one on and off for a while, but don't know where to put it. If I spread out too many more, I really will start to look like trash!
8. Hmm. Number eight. Ummm... I still hold out hope that we can get pregnant naturally. After almost five years of trying, I still have that little bit of hope in there. I guess we all do!
thoughts on adoption.
Hello blogland. How's it going today? I'd doing well, thanks for asking.
I have lots of thoughts floating around in my head, and it's going to be hard to write them out. Hubby and I have started giving some serious thought to adoption. We've talked about it on and off for a year or two as a possibility. At first I said I wanted only our biological baby; that I didn't just want a baby, I wanted to make a baby together and see ourselves in that child. Then I started thinking maybe I could adopt and love a baby that was not biologically mine. Then I went back to wanting my biological child or nothing. I think the wavering was mostly because I hadn't quite given up hope on conceiving. I am back to seeing adoption as a real option, and I think I'm there to stay. Here's how I came to this conclusion (let's see it in a list):
1. I do want a family, and if we can't make one ourselves, then I'm ready to explore other options. I know now without a doubt that I could love a baby that is not biologically mine.
2. I have talked to others who have adopted, and that baby immediately became theirs. Love at first sight.
3. I know we can give a child a healthy and loving home.
4. I have talked to people about the process and it didn't scare me away.
5. I am not getting any younger.
6. I am not willing to undergo any more treatments.
7. I am not willing to put my life on hold anymore to try this or that. I don't want to take my BBT, don't want to put a pillow under my ass and lay there for 20 minutes after sex, don't want to have sex on day 14 if we don't want to. It's not like I'm getting back on the pill, I'm just done with "trying" after almost 5 years! Know what I mean?
8. I know many of you are not at this point and are much more willing to exhaust all other options, but we don't have insurance coverage for infertility and I hated the treatments. Also, I'd rather spend that money (once I find it) and be guarenteed a baby!
9. I'm tired of watching everyone around me get pregnant and enter into parenthood while I watch on the sidelines. I'm just tired of it.
10. It gives me hope and that feels good.
Adopting a baby will not be a consolation prize and we have a lot more to think about. When to start the process, how to pick an agency, what we're willing to take or discuss as far as medical issues, race, etc., financing. Then there is tons of paperwork and stuff to do. I have two friends who will be great resources if/when we start the process. Right now, we just have a lot more talking to do, and most importantly, we're going to stay on the same page during this process. If hubby needs to slow down, then I'll respect his feelings and slow down. This is also not something I want to just jump into. I want to gather lots of information and really analyze my feelings on this and hubby's feelings too.
Yesterday I got on an adoption website and looked at the children available for adoption now. I fell in love with a 13 year old boy with green eyes and red hair. A local tv station airs a story about one of the kids each week and I watched his video online, then made hubby watch it. This red-headed kid was into animals and science just like my husband, which is why I fell for him. We talked and talked and realized that this does not fit our lifestyle right now. We're 31 and 32 and hardly feel like we could parent a 13 year old right now. Hell sometimes I still feel like a 13 year old. Then I talked to a friend of my SIL for an hour and a half last night about her adoption experience and I really do think I'd like a newborn, but I'm not opposed to still thinking about an older kid. There are just so many things to consider and I tend to get carried away. I'm just ready for a child to love, I know you all understand that!
Anyway, that's what's up in our world. I need to finish school up sometime next year, but maybe we can start the process so that we're not at square one and have another year to wait after I graduate! That's still being negotiated. It feels good though to be considering something that might actually work out. I'm tired of waiting on my body. If it happens naturally one day, then we'll have two kids - yea!
Have a great weekend everyone!
vacation time
We are off to tropical Costa.Rica tomorrow. It's going to be awesome. Unfortunately that means that this week I have been unbelievably busy getting ready to be gone for a week at work and home, so I haven't had a lot of time to read blogs or write. I wanted to thank you all for your kind comments on my last post about adoption. I'm so excited about it and it fills me with hope. I will get caught up on all your blogs when we return from vacation and probably post some photos too. Oh, real quick, we started a ballroom dance class this week. It was fun and entertaining, and I'll post more about it when I return. Everyone have a fantastic weekend and a good week. Hasta luego!
Random
I don't know where to begin. Maybe just a random summary of things, then I'll come back with details in future posts.
1. Costa.Rica was awesome. I highly recommend it. I'll post more on it later with photos.
2. Work has been extremely busy since I returned. I'm scrambling to catch up with all the blogs I read. I'm thinking about you all.
3. We are enjoying our ballroom dance lessons. We've learned the Foxtrot, (missed the week of the Jitterbug), the Rhumba, and the Waltz. We're not bad either!
4. We joined a gym and signed up for personal training. I'm trying to bulk up a bit and hubby wants to slim down. Mostly we just want to be healthy and fit and create some long lasting healthy habits. We're enjoying it all so far.
5. I filled out and sent in the information sheet to an adoption agency we're interested in. I have a friend who adopted and she's going to bring me information on another agency. She encouraged us to check out several, that we'll be dealing with them for a long time, so we'd better like them. Just like an RE. Hopefully we can rule some out early, then go to a few orientations and decide who to use. I'm ready to get started.
6. As much as I'm excited about the possibility of adoption in the somewhat near future, I still get sad. I should have known better than to think I was "cured." You may or may not remember that we had baby furniture that my brother and SIL gave us before we even started trying. We put it in a closet and it sat there for years. A friend of mine who is financially unstable got pregnant, so we loaned the furniture to them. I recently asked her to send some more pictures of her baby. I adore this friend, but haven't met her son yet, so she sent me a link to her my.space page. As I watched the slide show of photos, there is her beautiful smiling son laying on MY changing table or in MY crib. I'm happy to have helped her out and I know that one day those will be in my house with my baby in them, but it was a little too much. It made me sad, as all of you can understand. As I told my hubby about this experience, I saw a lot of empathy in his eyes and it was so comforting to see it.
7. The hubby and I are otherwise happy and doing well. We are happy and getting along and on the same page about adoption. I feel lucky.
please wait for assistance
I am not allowed to use the self check-out lines. Not in grocery stores, not in Home.Depot, not anywhere. Every time I use one, I screw up and end up needing assistance. Now I consider myself to be a reasonably intelligent person, and I actually worked as a checker in a grocery store for 5 weeks after high school (hated it). I can work the computer just fine. I can work the scanner just fine. I can run my credit card just fine. I can do all of these things, I really can.
The problem is that I'm not patient enough. I am all about efficiency. It's just the way I roll. The machine can't keep up with me. Oh, and the bagging area has it out for me. Unexpected item in bagging area... whatever! Those machines have too many rules.
Last time I helped with the self check-out process, the machine locked up and the transaction had to be cancelled and re-run. We almost always have to have someone come over and correct something in the process. It's embarrassing. So now I no longer get to help. I have to stand impotently by and watch my husband have all the fun. He slowly scans each item and places it directly in the bagging area. Then he selects his method of payment, so slowly it kills me. He swipes his credit card (though he sometimes has a problem here because he's cursed to swipe it the wrong way the first time every time no matter where we are), completes the transaction, takes his bag out of the irksome bagging area, and walks happily out of the stores without needing any assistance. I can't stand watching, I want to help, but I have to recognize I have limits. That is not easy for me. Anyone else hate these machines? I prefer just going to a live person!
Thanks all for your happy anniversary wishes. Hope you're having a good week!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)